Am prostul obicei să ascult pe la uşi. Obicei vechi…
Pe la 7 ani am încercat pentru prima dată să aud ce vorbeau ai mei, în camera lor. Aveau o discuţie destul de aprinsă şi eu am fost un copil curios dintotdeauna. Atunci credeam cu tărie că o să funcţioneze faza aia din desenele animate cu paharul pus la perete şi apoi… mda…
Mă enervează că ceilalţi ştiu lucruri pe care EU ar trebui să le aflu dar nici de-a dracu’ nu-mi vor zice vreodată, din diverse motive. Dacă unii merg pe ideea: “Lasă, unele lucruri ar trebui să nu le ştiu“, eu spun că: “Trebuie să ştiu totul!“, mai ales dacă acest “tot” are legătură cu mine.
Ascultatul la uşi are două părţi proaste:
1. partea în care s-ar putea să fii prins/ să primeşti o uşă în cap;
2. partea în care aflii nişte chestii care te lasă prost.
E modul meu preferat de a afla fără efort ceea ce mă interesează. În schimb, mi-ar plăcea să funcţioneze telepatia sau mi-ar palcea ca viaţa să fie un fel de joc 3D cu întrebări pe care le pui de-ampulea şi în mod automat să primeşti un răspuns. Asta ar fi ceva…
Mi se pare că e pură ipocrizie ca ceilalţi să nu-ţi spună chestii destul de importante, pe care ar trebui să le ştii, doar pentru că te-ar putea răni. Frate, de când îţi faci tu griji pentru inima mea frântă?
Eu trebuie să ştiu tot, nu doar esenţialul, nu doar câteva idei… TOT… fiecare amănunt care mi-a scăpat vreodată. Nu-mi place când ascundeţi lucruri de mine. Nu-mi place deloc…
Şi e şi stupid, şi aiurea. Gândeşte-te frate de două ori înainte să ascunzi ceva. Anumite lucruri se află oricum. Dar anumiţi oameni ascultă oricum pe la uşi, de aia pereţii au urechi. Şi de ce n-ai face-o? Viaţa e ca un rebus când o complici aiurea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu