Copilaria moare ~partea a3a ~

Rebeca nu răspunde, se face că nu aude şi se intoarce pe teren. Îşi introduce telefonul înapoi în buzunar. După 2 minute apare şi colegul de bancă al Rebecăi. O întreabă dacă s-a supărat, însă ca şi data trecută fata se face că nu-l aude. David schiţează emoticonul de la messenger ‚:|’. Se aşează pe bancă şi se gândeşte. Rebeca îi dă un sărut amical pe obraz şi îi zice că nu s-a supărat. David îi înapoiază sărutul şi o ia de mână pentru că vrea să-l însoţească la magazin. Era 31 mai, o zii şi era iar vară. Rebeca înebunea la acest gând, dar apoi când se gândea că este aici, departe de Bucureşti îşi schimba gândurile.


-          Rebeca !


-          Da, colegu.


-          Ştii, diriga face o excursie, n-ai vrea să vii ?


-          Mă, nu ştiu, să vorbesc şi eu cu ai mei, poate o să fiu la Bucureşti sau la bunici. Pe cât e ?


-          20 iunie. Mâ gândeam că poţi să-mi împrumuţi numărul tău de telefon, zice David roşindu-se şi aşteptând şirul de numere pe care avea să il spună Rebeca.


-          Ăă, păi, vezi că-i cu dobândă !


Râd amândoi, apoi David îi notează numărul. Şi uite că timpul a trecut şi s-au terminat toate orele.


-          Tu pe unde stai ? spune Rebeca sperând să fie într-un loc în apropierea locuinţei ei, deoarece îi era greu să meargă singură.


După ce David îi zice adresa, Rebeca îşi dă seama că stă chiar pe stradă cu ea, deci în drum spre casă poate să-i prezinte oraşul, chiar să ocolească puţin traseul. Ies pe poatra şcolii, iau autobuzul până în cartier. Îi sună telefonul Rebecăi, apela ‚mama’.


-          Da ?


-          Unde eşti ?


-          Sunt bine, sunt prin cartier cu un coleg.


-          Bine, vezi că la 8 e gata cina, te aştept acasă.


-          Bine, pa.


David îi prezintă câteva case ale colegilor lor, însă Rebeca este cu totul absentă, se gândeşte la Bucureşti şi la cum acest mic cartier poate fii Bucureştiul ei. După o lungă enumerare de nume, de care Rebeca nu auzise, se vede intersecţia unde era poziţionată casa fetei.


-          Eu stau chiar acolo, arată cu degetul Rebeca.


-          Şi eu stau chiar peste drum, zice David, parcă bucurându-se de această coincidenţă.


-          Vecinu de peste drum, colegu de bancă, cam multe pentru azi.


David îi zâmbeşte, o sărută amical pe obraz şi treversează strada, făcându-i cu mâna. Rebeca se uită lung la el, avea un sentiment pe care nu-l mai simţise până acum. Burta îi cerea în continuu mâncare, o rodea, picioarele tremurau într-o oarecare măsură.

„ Eh ! Cred că este de la sentimentul de noutate sau pentru emoţiile pe care le am faţă de ceilalţi, să par că sunt fata perfectă”. Rebeca gândea specific unui copil, specific stadiului la care era. Ea doar se îndrăgostise puţin de colegul de clasă, de bancă, de vecinul de peste drum.